Svetlanei Alexievici i s-a acordat luna trecută Premiul Nobel pentru Literatură "pentru scrierile sale polifonice, un monument dedicat suferinţei şi curajului în zilele noastre".
Și anul acesta, alegerea academiei suedeze a părut surprinzătoare ținând cont că lista de scriitori valoroși și care sunt încă în viață îi cuprinde pe unii de nivelul lui Umerto Eco, Amos Oz, Philippe Roth, Milan Kundera, Joyce Carol Oates, Haruki Murakami, António Lobo Antunes, Ian McEwan, Michel Tournier, Salman Rushdie și Adunis.
Un alt lucru surprinzător a fost că pentru prima dată după mulți ani casele de pariuri au intuit bine câștigătorul (sau a transpirant vreo informație din interiorul Academiei Suedeze, cine știe?). Chiar dacă până acum n-am citit nicio carte de-a Svetlanei Alexievici și am curiozitatea de a cunoaște cărțile ei, mai ales că, exista posibilitatea ca și scriitoarea din Belarus să fie o surpriză plăcută, la fel ca Patrick Modiano, totuși nu sunt de acord cu politizarea exceisivă a premiului. Svetlana Alexievici este/a fost o dizidentă, dar un premiu literar ar trebui acordat pentru valoare scriiturii, nu pentru o experiență de viață palpitantă sau tristă.
Opera Svetlanei Alexievici este compusă din vreo 6 cărți (War Does Not Have a Woman's Face 1985, Zinc-Covered Boys 1991, Chernobyl Prayer 1997, The Last Witnesses: A Hundred of Unchildlike Lullabys 1985, Second-hand Time 2013, Enchanted with Death 1993). Până acum în limba română au apărut la Corint - Dezastrul de la Cernobîl. Mărturii ale supravieţuitorilor chiar în în 2015 și anterior Războiul nu are chip de femeie la Editura Militară, în 1989.
Sursă foto.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu