Despre meseria bine făcută

Prima discuţie despre carieră am avut-o cu colegul de bancă prin clasele primare, nu ştiam încă pe vremea aceea ce profesie vreau să urmez şi nu am putut să răspund. În schimb, el avea deja copt şi rumenit răspunsul la aceeaşi întrebare, plin de strălucire şi cu nesecată  mîndrie mi-a răspuns: "vreau să devin preot!". Timpul a trecut, gîndurile şi entuziasmul s-au schimbat şi fostul meu coleg de bancă este în prezent agent imobiliar (de succes). Cu ocazia evenimentelor desfăşurate în ultimele zile la Kiev mi-am amintit, însă, de vechiul meu coleg şi  mi-am dat seama că unele lucruri petrecute în capitala vecinilor noştri ar trebui să dea de gîndit preoţilor şi candidaţilor la preoţie.
Am observat că în confruntările din Ucraina au existat trei tipuri de combatanţi: pe de o parte forţele de ordine, de partea cealaltă protestatarii şi cea de-a treia categorie, preoţii care erau peste tot - printre viii şi morţii din ambele tabere.
Am fost obişnuiţi, de cele mai multe ori, să vedem preotul îmbrăcînd straie scumpe, stînd în locuri călduţe, l-am suspectat, poate, de lăcomie, l-am apostrofat pentru  taxele pe care le pretinde de la enoriaşi, i-am catalogat meseria drept "uşoară" şi poate nu am greşit cu mult, însă, la Kiev, am văzut şi o altă latură a preotului şi a preoţiei. Sau, dacă vreţi, o altă latură a pasiunii pentru propria meserie. Sunt convins că au fost în Kiev şi Ucraina preoţi care au oficiat în bisericile lor slujbe religioase şi au militat pentru pace şi unitate naţională pe tot parcursul confruntărilor, şi bine au făcut. Totuşi, au existat mulţi preoţi care au plecat din biserică şi au ieşit în stradă, urmîndu-şi enoriaşii, deşi, de regulă, se întîmplă invers, credincioşii de rînd sunt cei care primesc pilde de la ierarhi. Ce frumos! Deşi nu exista oficial nicio slujbă de mare anvergură pe străzile Kievului, nici nu se sfinţea vreun monument în Piaţa Independenţei, cu toate acestea, un număr mare de preoţi n-a stat locului şi realizând repede că cel puţin pentru un timp locul lor nu mai e în altar - jertfele se aduceau în stradă- în mijlocul soborului de soldaţi guvernamentali, prin fum şi zăpadă au început slujba, poate cea mai riscantă, dar, şi cea mai importantă a vieţii lor. Poate ultima.
Nu ştiu dacă în urma confruntărilor au murit preoţi, sper că nu, dar n-am găsit încă în pozele publicate de agenţiile de presă vreun preot cu cască sau vreun material de protecţie împotriva gloanţelor. Nu ar fi fost nimic condamnabil dacă se protejau, dar ce simbol al curajului şi ce motivaţie mai puternică poate primi un combatant care, înainte de a se izbi de soldaţii guvernamentali (cască, scut, baston, puşcă, vestă anti-glonţ, bocanci, mănuşi, mască de gaze) zăreşte în faţa sa un preot cu căciulă. patrafir şi cruce?  Cu un astfel de contrast înaintea ochilor e cu neputinţă să pierzi vreo luptă.
Nu ştiu să existe în secolul nostru o revoluţie atît de "religioasă" şi nereligioasă în acelaşi timp. Prezenţa preoţilor în stradă şi adăpostirea răniţilor în bisericile din Kiev este cel mai bun exemplu că biserica are  actualitate în secolul XXI, pentru că biserica poate avea, dacă îşi propune, şi inteligenţa adaptării la nevoile poporului. Nu cunosc exemple recente mai elocvente de solidaritate între popor şi preoţi. Curajul şi exemplul unor astfel de oameni şi preoţi este de urmat.
Preotul trebuie sa fie întotdeauna în slujba enoriaşilor săi, şi, în contexte precum cel ucrainian, un slujitor al bisericii are cea mai importantă ocazie de a-şi dovedi  grija şi iubirea pentru turmă. Spre lauda lor şi a bisericii lor mulţi preoţi din Kiev au trecut proba pasiunii pentru meseria aleasă demonstrând talent şi vocaţie de îndrumători spirituali. Cît este, oare procentul de încredere în biserică, la ora actuală, în Ucraina? Dar în România? Cîţi dintre elevii sau studenţii institutelor teologice ar alege meseria de preot dacă în viitor ar exista o provocare asemănătore şi pentru ei? Cîţi dintre ei ar ieşi în stradă în mijlocul confruntării?