Barcelona

Pe Nou Camp, dar şi la meciurile din deplasare ale Barcelonei, lucrurile frumoase şi spectaculoase au ajuns să nu ne mai impresioneze, ci, să facă parte dintr-un decor predestinat, dintr-o stare de fapt previzibilă chiar şi pentru adversari. Aşa după cum ne aştepam, returul semifinalelei dintre Barcelona şi Real Madrid nu a oferit surprize, marţi seara având parte mai mult de confirmări decât de inovaţii tehnico-tactice sau de elemente neprevăzute în timpul jocului.
Surprinzătoare, neobişnuite au fost doar ploaia şi lipsa lui Mourinho, care s-a erijat de data aceasta în turistul portughez aflat în sejur la Barcelona. Deşi, dacă stăm bine să ne cugetăm, până şi ploaia poate fi suspectată ca fiind tot o strategie de-a antrenorului madrilen !
Personal mi-a lipsit Mourinho (tocmai el !), Jose fiind singurul personaj important care nu a participat la spectacol. Îl suspectez pe portughez, că şi-a programat neşederea pe banca oaspeţilor încă de la meciul tur, când probabil, a întrezărit eşecul şi eventuala suferinţă de pe Camp Nou din retur şi a ales, prin urmare, să vocifereze superior către neamţul Spark la decizia eliminării lui Pepe. Nu s-ar mai numi Mourinho dacă nu ar fi în stare de aşa ceva, deci, să ne facem datoria şi să-l bănuim de perfidie. Stau acum şi mă-ntreb dacă la intrarea spectatorului pe teren nu a fost tot mâna portughezului pentru o motivarea inedită şi suplimentară a lui Ronaldo. Totuşi, să nu-i atribuim nici măcar lui Morinho mai multe merite decât cele dovedite.
Într-adevăr spectatorul care a intrat pe teren a mai stricat puţin din farmecul spectacolului fotbalistic. Totuşi, daca ne gândim că o fi încearcat şi el să-i reamintească lui C Ronaldo că tot Messi e cel mai bun şi dacă mai punem la socoteală că sprintul lui a fost făcut în pauză şi nu în timpul meciului, atunci şi spectatorul nebunatic poate fi privit cu clemenţă şi îngăduinţă, pe Camp Nou şi spectatorii participă la spectacol, fiecare în stilul său.
Şi pentru că am amintit de spectatori, remarcabilă dar oarecum „aşteptată”, previzibilă a fost şi magnifica coregrafie de la începutul meciului la care au participat toţi cei aproape 100 000 de oameni (cine ştie, poate chiar şi Florentino Perez!). Deespre jocul bun şi posesia umilitoare a echipei ce ar mai fi de spus ? Xavi şi Iniesta sunt lunetiştii desăvârţăţi, iar Messi pe gazonul îmbibat cu apă părea campion la sky-jet, prea jalona printre valuri şi printre zidurile ridicate de madrileni. A fost frumos, frumos va fi şi în finală. Meciurile şi serile cu Barcelona sunt seri pline de frumos...asta-i o regulă şi nu poţi să nu observi la fiecare prestaţie că băieţii lui Guardiola sunt un amestec de estetică, desen tehnic, naturaleţe şi mecanică.
Deasupra tuturor acestor lucruri, miraculoasă, în sensul cel mai propriu al cuvântului a fost revenirea lui Abidal, care şi-a reluat locul în banda stângă, şi-n felul acesta va fi singurul jucător catalan care, la finalul sezonului, va avea o victorie în plus faţă de restul colegilor săi.